• Referate Anatomie
• Referate Astronomie
• Referate Automatica
• Referate Biologie
• Referate Chimie
• Referate Diverse
• Referate Drept
• Referate Economie
• Referate Engleza
• Referate Filosofie
• Referate Fizica
• Referate Franceza
• Referate Geografie
• Referate Germana
• Referate Informatica
• Referate Istorie
• Referate Marketing
• Referate Matematica
• Referate Medicina
• Referate Muzica
• Psihologie
• Referate Religie
• Referate Romana

Link sponsorizat :

APORIA TRISTEÞ II

Atât în calitatea de sentiment "empiric" al vieții, cât și în calitatea de sentiment metafizic al acesteia, tristețea are o configurație aporetică, ceea ce înseamnă că în ambele ipostaze ea coincide cu o situație afectivă conflictuală. Tristețea este o formă specifică a luptelor dintre contrarii. Fără îndoială, individul care se instalează în tristețe ca într-un fel de concluzie afectivă a unei serii de evenimente cu un caracter strict personal nu va resimți niciodată nevoia de a teoretiza pe marginea ei și de a-i atribui prin urmare, un sens mai profund și mai general. El nu va defini niciodată tristețea în termeni aporetici. Dar el o va percepe ca o tonalitate aporetică, o va percepe, deci, ca o contradicție afectivă internă, ca o insatisfacție afectivă, ca o indispoziție sufletească, o va percepe așadar, ca o expresie a neîmplinirii vieții sale sufletești. Omul (obișnuit), care se întristează, se întristează pentru că este contrariat în aspirația lui spre fericire. Tristețea lui (tristețea lui "empirică") decurge din faptul că, în elanul său spre fericire, el întâmpină opoziția unei forțe exterioare. Din această tensiune și luptă între contrarii nu rezultă neapărat un vid sufletesc, un "neant" psihic. Dacă nu va cunoaște ceea ce s-ar numi mortificarea sufletului, persoana dominată de sentimentul tristeții "empirice" va cunoaște, totuși, variatul registru al regretelor și, pentru o anumită perioadă de timp, va intra chiar într-o stare de inactivitate, de imobilism și se va lăsa pătrunsă de perfidia otrăvită a oboselii psihice.

Tristețea filozofică este un sentiment mult mai complex. Un sentiment filozofic propriu-zis este un sentiment trecut prin filtrul reflecției, al meditației, al rațiunii critice. Un sentiment devine un sentiment filozofic atunci când îl conceptualizăm, îl raționalizăm, îi atribuim un sens explicit.

Deci, există două feluri de tristețe: tristețea irațională sau prefilozofică și tristețea filozofică. Lor le corespund două forme specifice ale autocunoașterii: una dintre ele este "abstractă" și imprecisă, cealaltă este "concretă" și exactă. Autocunoașterea abstractă ne indică faptul că sentimentul tristeții este un sentiment totalizator al vieții subiective, dar ea nu descifrează cauzele ascunse ale acestui fenomen; ea procedează ca și cum cauzele respective nici nu ar exista. De asemenea, această formă a autocunoașterii nu se referă în termeni expliciți la conținutul aporetic al sentimentului irațional al vieții. Autocunoașterea concretă, însă, dezvăluie cauzele pentru care tristețea poate deveni sentimentul concluziv al trăirii subiective în întregul ei, circumstanță care îi permite, totodată, să treacă la explicitarea aporiei consubstanțiale tristeții și la definirea ei corectă.

Fără îndoială, autocunoașterea concretă este precedată de autocunoașterea abstractă. Cu alte cuvinte, reflecția filozofică asupra tristeții pleacă de la constatarea că în urma impactului cu existența apare în conștiința omului o primă formă de "indispoziție", o primă formă de nefericire - tristețea irațională - și se motivează prin dorința de a revela cauza acestei "indispoziții", a acestei "nefericiri", a acestei "tristeți". Ea ne dezvăluie faptul că tristețea "originară" decurge din neîmplinirea aspirației originare spre fericire, aspirație prezentă, într-o modalitate implicită, în sufletul fiecărui individ. Dar misiunea ei nu se oprește aici. Meditația filozofică trece dincolo de această explicație oarecum tautologică, pentru a căuta cauzele mai concrete ale sentimentului de tristețe. Ea parvine la întrebarea: de ce năzuința de a fi fericit în sensul absolut al cuvântului este ceva ce nu se împlinește niciodată? Î n cursul investigației care urmărește să dea răspunsul la întrebare și să descopere adevărul, apare, însă, un fenomen straniu: tristețea însăși evoluează, devenind mai profundă și mai complexă, devenind o tristețe "filozofică". Aceasta echivalează cu a spune că degajând cauzele pentru care sentimentul fundamental al omului nu poate fi, în ultimă instanță, decât sentimentul tristeții, noi ajungem să transformăm tristețea irațională în tristețe autoreflexivă, deci într-un sentiment conștient de motivațiile ce-l determină să se constituie în pura lui specificitate - ca sentiment aporetic, cu alte cuvinte - și care se percepe pe sine ca sentiment având un astfel de conținut. Tristețea autoreflexivă este tristețea devenită conștientă de propria ei structură aporetică și, prin urmare, de propria ei "idee", de propriul ei sens logic și care își dă seama că aceste autodezvăluiri au fost făcute posibile de un alt șir de autorevelații ale conștiinței - de autorevelațiile care au deconspirat "ființa" subiectivității ca fiind de natură aporetică.

Prin intermediul introspecției (autoobservării), individul poate ajunge să-și însușească ideea că propria lui subiectivitate este formată dintr-o constelație de aporii: existența și neantul,...

Nota: Textul de mai sus reprezinta doar un extras din referat. Pentru versiunea completa a documentului apasa butonul Download.